Inspire

Interviu | Dr. Alexandru Coman, epidemiolog: ”Despre pandemia de coronavirus, dincolo de cifre”

Alexandru Coman a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie ”Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca în 2001 este medic specialist epidemiolog, coordonator al Serviciului de prevenire a infecțiilor asociate asistenței medicale din cadrul Institutului Inimii „Niculae Stăncioiu”  din Cluj-Napoca.

A efectuat stagii de pregătire la Global Pathogens Laboratory, Universitatea Florida, la Center for Emerging Infectious Diseases, University of Iowa College of Public Health, la Universitatea California Berkeley.

Ce a însemnat pentru dumneaoastră pandemia de coronavirus?

Cred că ar trebui să vorbim pentru început despre ce înseamnă, de fapt, pandemie sau epidemie, în general. Eu am terminat Facultatea de Medicină, mi-am făcut specializarea ca și medic epidemiolog, am lucrat inițial în partea de cercetare, și discutam despre pandemii cam cum discută soldații în termen despre război. Adică, am auzit despre al doilea Război Mondial, ne pregătim pentru chestia asta. Nu e singurul meu rol ca soldat, sau ca epidemiolog să gestionez o pandemie, doar că n-am făcut-o niciodată cu adevărat. N-am simțit-o niciodată pe pielea mea.

A fost, cumva, o situație de criză care a început cu o știre cum că există un outbreak, un focar, o epidemie de viroză respiratorie, un virus nou, că această boală este de fapt o zoonoză, despre care știam în teorie câteva lucruri, cum că la interfața dintre om și animal se întâmplă uneori, o dată la zece ani, la treizeci de ani, la o sută de ani, ca virusuri sau bacterii să treacă de la o specie la alta. Știam că, de obicei, acei patogeni pot fi agresivi cu omul, pentru că e un virus nou care intră în populație, dar că, de cele mai multe ori, acel virus nu este adaptat la transmiterea interumană. Adică, trece granița de specie, dar nu e foarte obișnuit să se și miște liber în cadrul speciei nou “cucerite”. Atunci, primul gând pe care l-am avut ca și specialist a fost, și asta e un mecanism de protecție pe care-l avem fiecare dintre noi, a fost că este foarte departe, în China, multe dintre viroze, dintre epidemiile de gripă au început de fapt acolo, în Asia, datorită relației mai speciale dintre om și animal de acolo, deci nu a fost primul semnal de alarmă către lume. Și, îmi spuneam că totul se va opri acolo, că acolo e o comunitate mică și că vor fi câteva infectări, și totul se va opri acolo, că acel virus nu se va adapta la transmiterea interumană.

Sigur, că astăzi există o serie de factori de risc ce nu au existat în urmă cu o sută de ani și că această barieră de specie a mai fost străpunsă de mai multe ori. Doar că, atunci, nu circulam cu avionul, viteza de transmitere nu era le fel de mare, adică lucrurile se desfășurau mult, mult mai lent. Cel mai bun exemplu pe care vi-l pot da este partea de comunicare. Pe vremuri, nu dădeai telefon, ci trimiteai o scrisoare. Îi trebuiau scrisorii  săptămâni, luni să ajungă din China până în Statele Unite ale Americii sau Europa, poate chiar mai mult, în timp ce acum îi trebuie 24 de ore unui om să ajungă dintr-o parte într-alta a globului.

Mecanisme de supraveghere nu au apărut acum, odată cu această pandemie, OMS, organismele de specialitate, universitățile etc, monitorizează asta de foarte mult timp. Există mecanisme prin care ne putem apleca atenția asupra oricăror fenomene de sănătate publică apărute pe ici pe colo în lume. Sigur, un om obișnuit nu citește acele rapoarte, nu este interesant să afle că în Asia a fost detectat un virus, dar o supraveghere constantă există, după cum spuneam.

În momentul în care s-a observat că, de fapt, acest virus care a trecut de la o specie la alta începe să se transmită de la o persoană la alta, a devenit un virus de interes, a devenit un fenomen de sănătate publică de interes și, automat, au intrat în vigoare procedurile care presupun să tratăm fenomenul cu maximă atenție.

Prima intenție este să limitezi transmiterea. Până nu-ți cunoști inamicul, trebuie să-l imobilizezi. Și aici, apar acele măsuri de restricționare a circulației, de scădere a intensității activităților care presupun contacte interumane, de distanțare socială, de pregătire a sistemului sanitar. Sunt lucruri care au o justificare, dar care, dacă nu ajung în atenția publicului, acesta le poate interpreta ca fiind ceva negativ: ”Ne-ați închis în case la zece cazuri, acum avem zeci de mii și ne lăsați să circulăm liberi. De ce?” Pentru că, în primă fază nu exista transmitere comunitară într-o arie definite (tara, județ, localitate). Erau doar zece cazuri, și fiecare în parte putea fi urmărit. Și atunci, eficient era să închizi tot, să ne oprim toți din mișcare, și dacă reușim asta în sincron, adică nu acum oprim Bucureștiul, abia apoi Clujul întâi România și apoi Germania, limităm transmiterea bolii. Dar nu e posibil să îngheți societatea. Întotdeauna au existat subgrupuri relaționale cărora li s-a permis mobilitatea, pentru că, dacă oprești de tot robinetul, se întâmplă alte lucruri grave care nu-s neapărat legate de virus, dar sunt influențate de acesta. De exemplu, dacă închizi un spital de cardiologie pentru că vrei să protejezi pacienții de infecție, ei vor muri de infarct. Deci nu vor avea acces în spitale.

Și această mobilitate de care vorbeați a produs, în cele din urmă, această răspândire în masă a virusului?

Da, pentru că această complianță la măsuri e nerealist s-o considerăm că este sută la sută, și acel rest care rămâne este suficient ca boala să se transmită.

Adică, o vulnerabilitate există întotdeauna…

Există vulnerabilități din toate părțile. Purtăm mască, dar o purtăm doar peste gură, regula este să nu mă duc la serviciu când am primele semne de infectare, dar zic că o să merg totuși pentru că vreau să-mi iau laptopul din birou chiar dacă tușesc tare, pe drum mă mai întâlnesc cu alți cinci oameni, îi îmbolnăvesc, și tot așa. Adică tu ești disciplinat, dar eu am voie să fac rabat de la reguli. Ori, asta e de așteptat să se întâmple, dar asta înseamnă de fapt vulnerabilitatea care permite virusului să se transmită mai departe.

V-a surprins amploarea răspândirii virusului?

M-a surprins. La început, ca epidemiolog, am primit o lovitură din cauza lipsei de ”antrenament”. Adică, lucrurile păreau militarizate. S-au instituit măsuri de carantinare la cei care veneau în țară din zonele roșii. Acele măsuri erau coordonate de structuri militare, până la urmă, Am încredere în rolul lor, dar nu știu dacă lumea a înțeles, sau i s-au explicat destul de mult măsurile luate. Și, astfel, a luat naștere prima ruptură în societate. Instituțiile statului, sistemul de sănătate, populația… n-a știut nimeni cum să gestioneze lucrul ăsta. Toată lumea era panicată, toată lumea voia să se protejeze din cap până în picioare, de un patogen, de un microb pe care nu-l cunoșteam. Apoi, pe măsură ce-l cunoșteam și am înțeles cum se transmite, am putut să relaxăm din măsuri. Exemplul cel mai bun e ăsta: la început transportam orice pozitiv în izoletă, pentru că așa era procedura, nu știi cu ce ai de-a face, și când se întâmplă asta tratezi totul cu maximă paranoia, cu maximă încordare. După ce-ți dai seama că se transmite într-un anume fel, spui, ok, măsura asta nu este utilă, putem să ne relaxăm. Dar lucrurile astea sunt interpretate de populație drept inconsecvență.

Lucrurile se desfășoară cu viteză foarte mare, metodologia se schimbă, gestionarea cazurilor la fel, pe măsură ce acumulăm informații și pe măsură ce anumite granițe sunt depășite. De ce s-au închis anumite spitale? Pentru că era logica de medicină de dezastru, și aveai nevoie de spitale goale pentru pacienții infectați. După ce lucrurile au evoluat, a trebuit să găsim un echilibru între pacienții infecțioși și cei care aveau nevoie de îngrijire medicală cronică. De acuți n-a vrut nimeni să se atingă, pentru că trebuie înțeles că trebuie să-ți păstrezi paturi de terapie intensivă pentru, de exemplu, victimele accidentelor de mașină, pentru că altfel vor muri.

A fost, deci, o adaptare permanentă extraordinară, dureroasă, obositoare, care într-un final, având în vedere viteza de desfășurare a lucrurilor, ne-a dus la a spune, ca societate: ”și așa se schimbă, nu mai fac nimic, nu mă mai interesează masca, nici măsurile de distanțare. Nu mai ascult! Mi-ai dat prea multe reguli, m-am săturat de regulile tale!”. Asta vedem că se întâmplă acum. S-a terminat starea de alertă, dar pandemia nu s-a încheiat, acum în Cluj avem incidență peste 12 la mie. Ne stresam la 3 – 6 la mie, acum avem de 3-4 ori mai mult decât era pragul de alertă. Cu toate acestea, am ridicat toate restricțiile, și asta poate pentru că nu mai sunt respectate, nu mai exista complianta, iar responsabilitatea este mutată, în acest moment, pe umerii fiecărui individ.

Adică, cu alte cuvinte, înseamnă că virusul nu e acum la fel de periculos, că poate fi asimilat unei gripe, să zicem?

Nu neapărat. În teorie se spune așa: un patogen nou intrat în populație de la un animal, o zoonoză adică, este agresiv pentru că nu suntem obișnuiți cu el. Dar virusul se adaptează, iar intenția lui nu este să-și omoare gazda, ci să conviețuiască cu ea, pentru că dacă gazda supraviețuiește, supraviețuiește și el. Asta e în teorie, în practică însă nu e o regulă clară, bătută în cuie. Este o chestie de statistică, este un virus cu ARN, ca și virusul gripal, iar virusurile, mutează spontan. La ADN, există mecanisme de reparare a mutațiilor spontane mai eficiente, nu infailibile, dar mai eficiente decât la virusurile cu ARN.

Deci, eu n-aș fi foarte relaxat față de ridicarea stării de alertă și a măsurilor ce le presupunea, dar nici n-aș vrea să panichez lumea. Pe noi ar trebui să ne preocupe lucrurile pe care le putem schimba. Mutația virusului n-o putem schimba, este una întâmplătoare și putem vorbi fie despre un virus agresiv, fie într-unul mai puțin agresiv, și asta s-ar putea face prin reasortare genetica. Nu putem, deci, gestiona lucrurile într-o manieră atât de simplistă, spunând că virusul ăsta e mai puțin agresiv decât cel de dinainte. Sunt variante de virus care scapă și de testul diagnostic, scapă și de vaccin. Virusul se schimbă constant și nu putem ști în ce direcție ne poate duce.

Părerea mea, fără să par panicard, pe măsură ce acumulăm imunitate în populație, pentru virus populația va deveni din ce în ce mai “vâscoasă”, adică nu se va putea transmite atât de repede și, la un moment dat, poate, o să dispară. Eu cred, însă, că va mai dura câțiva ani până se va întâmpla asta. Virusul gripal este un foarte bun exemplu de persistență în populație. A dat pandemii foarte grave, cu multe decese, e greu de controlat, pandemii care la momentul respectiv s-au stins, poate, de la sine, indiferent de măsurile luate de noi. Și asta pentru că a fost acea imunitate de turmă despre care se tot vorbește.

În cazul gripei, iată că lumea a căpătat de-a lungul anilor o oarecare încredere în vaccin…

Din punctul meu de vedere, și vaccinul antigripal ar trebui făcut la o scară mult mai mare. Nu vaccinăm cât am putea să vaccinăm, dar gestionăm situația, tot așa, punând responsabilitatea pe umerii individului. Asta înseamnă, în primul rând, că vaccinarea nu este obligatorie, că statul nu-și impune ”dictatorial” măsurile dorite. Ca și în cazul gripei, și în ce privește Covid-19 se va ajunge într-o aceeași situație, într-o aceeași logică, că lucrurile se vor gestiona similar cu gripa. Asta înseamnă ca virusul va deveni endemic, adică va persista în populație, dar se va schimba și se va mai rostogoli dintr-o parte într-alta a globului, cu manifestări sezoniere. Probabil că va fi și o vaccinare sezonieră prin medicii de familie. Pe de altă parte, fenomenul neîncrederii în vaccin nu este nou.

Cum să facem atunci să-i determinăm pe oameni să se vaccineze?

Putem face asta prin educație, desigur, dar asta durează. Să nu cazi pradă unei manipulări, e mare lucru. Sigur, nicio intervenție medicală, nici măcar la vaccin nu-ți oferă sută la sută siguranță. E vorba nu de individ, ci de populație. Sigur, există oameni care spun că nu e de-ajuns, iar eu dau mereu următorul exemplu: te plimbi pe trotuar sau pe stradă, și te omoară mașina! Unde e riscul mai mare, deci? Să mori pe stradă, sau pe trotuar? Ce pot să fac eu ca individ decât să-mi asum un comportament care-mi scade riscul de a muri călcat de mașină, de a face boala respectivă, deci. Exact ca și la fumat: riscul să faci cancer de plămân este mai mare la fumători, dar asta nu înseamnă că toți fumătorii fac cancer, dar nici că niciun nefumător nu va face un astfel de cancer.

Cum ați simțit pe propria piele această pandemie de coronavirus?

M-am simțit permanent de gardă, cel puțin în prima parte a pandemiei, dar și după aceea, doar că mi-am dezvoltat mecanismele de protecție. Am fost obișnuit să gestionez mai multe lucruri deodată. În momentul în care a început pandemia și am știut ce am de făcut, având și libertate de mișcare în privința asta, m-am apucat de treabă. N-am avut, însă, destule resurse, depindeam unii de alții, iar lucrurile n-au fost ușor de gestionat. Au existat foarte multe tragedii individuale care te-au încărcat, era imposibil să nu se întâmple asta. În general meseria de medic înseamnă să te încarci cu asemenea lucruri, și apoi, dacă vrei să continui, să funcționezi, să-ți dezvolți un mecanism de rezistență la acele tragedii. Nu vreau să par cinic, să fii cinic e un efect secundar poate în armată, în alte meserii, dar au fost situații în care erau oameni în carantină, li s-a interzis să iasă din încăperea respectivă, dar ei veniseră de fapt la o înmormântare a cuiva drag.

Da, ne-au fost încălcate drepturi individuale, au fost situații deosebite. Poate unii dintre noi n-am fost obișnuiți cu așa ceva, dar în situații de criză trebuie să existe un lider, cineva care să te îndrume să o iei pe o direcție sau alta, să-ți impună niște reguli.

Credeți că experiența acumulată în această pandemie vă va ajuta pe viitor la gestionarea unei alte crize precum aceasta? Ați face altfel lucrurile?

Evident. Întotdeauna am fructificat precaritatea. Cred că am ieșit mai ”bogat profesional” din toate astea. Ce am putut să schimb, am schimbat. Ce aș schimba, sau ce mi-ar mai plăcea să se schimbe, asta da, mi-e lungă lista. În primul rând, noi românii, ar trebui să ne asumăm, ca proiect de țară, să refacem infrastructura de sănătate. Spitalele ar trebui reconstruite, în marea lor majoiritate, de la zero. Am învățat să ne descurcăm cu limitele pe care le avem, dar nu vorbesc aici doar despre pandemie. Este vorba și despre siguranța pacientului, și de rețelele electrice, și de calitatea apei și a aerului dintr-un spital, și de gradul de confort al pacientului, despre toate aceste lucruri care ne-au arătat în pandemie că stăm prost. În spitale stăm prost. Rețeaua de spitale județene din România e construită probabil cu o sută de ani în urmă, cum e cel din Cluj. Eu personal am fost nevoit să organizez circuite într-un asemenea spital pentru o boală cu care nu m-am mai întâlnit. A fost extrem de dificil de făcut asta, și au fost situații tensionate.

Trebuie însă să înțelegem că pandemia nu s-a terminat. Am încheiat starea de alertă care este un instrument juridic de gestionare a unei situații deosebite. S-a încheiat doar instrumentul juridic, acum suntem la o incidență de 12 la mie, la o descreștere naturală a cazurilor, dar vor mai fi și alte creșteri. Asta e clar, n-am nicio urmă de îndoială. Poate mai puține pe perioada verii, pentru că stăm mai mult afară, dar vor mai fi în toamnă. Va fi ceva similar cu ce se întâmplă în cazul gripei, iar sistemul sanitar o să gestioneze situația. Sper să nu ajumgem în situația să ne sufocăm iar în spitale. Și apropo de acest lucru, din experiența dobândită în anii de pandemie, ne trebuie specialiști în domeniu, nu neapărat medici, dar și specialiști în comunicare. La acest capitol stăm foarte prost.  Și această lipsă de comunicare a dus la o radicalizare a societății, dar noi suntem obișnuiți să nu respectăm regulile. Ori, asta cumva trebuie s-o vindecăm, s-o schimbăm.

Nu neapărat legat de pandemie, dar revelat de pandemie, și asta mi-ar plăcea să se întâmple douăzeci de ani de acum încolo și profitând de fondurile europene, să refacem infrastructura spitalicească, și, pe lângă asta, să lucrăm și asupra oamenilor din sistem. Avem de lucrat la resursa umana., asistenti, medici, psihologi, specialist in comunicare, sanatate publica, management sanitar. Să avem spitale, deci, să le finanțăm…. Cred că spitalul ar trebui să fie ca și armata, să o ai la dispoziție, dar  să n-ai nevoie ea.

Share on facebook
Share on linkedin
Share on twitter

Popular blog